Mara Cazacu: „Pasiunea pentru natură vine din fascinația dată de faptul că în natură totul are un rost și un echilibru” | WWF

Mara Cazacu: „Pasiunea pentru natură vine din fascinația dată de faptul că în natură totul are un rost și un echilibru”



Între campanii de comunicare, lobby și advocacy, arhitectură, grafică și antreprenoriat, Mara caută mereu să înțeleagă profunzimea lucrurilor și planifică pe termen lung. Mai degrabă un ascultător decât un povestitor, când totuși își asumă și acest rol, cu siguranță povestea este importantă, cuvintele alese cu grijă și detaliile șlefuite atent. Interviul de mai jos este un astfel de moment, așa că luați o pauză și o cafea și hadeți sa o cunoastem împreună pe Mara.
Când și cum a început aventura ta WWF?
Călătoria mea la WWF a început în decembrie 2011, când proaspăt întoarsă din Marea Britanie i-am cunoscut pe Ioana Bețieanu și Magor Csibi la interviul pentru postul de intern de comunicare pentru campania Earth Hour. Ioana era managerul echipei de comunicare, iar Magor - managerul organizației. A durat puțin până când Ioana a revenit cu un telefon, în prag de sărbători, să-mi propună să ne vedem zi de zi, începând cu mijlocul lunii ianuarie.

Aplicația mea la acest post a venit în urma aflării și participării la campania “Salvați pădurile virgine” din acea toamnă, pe care organizația a încheiat-o cu un succes notabil, în sensul că a reușit să obțină, cu ajutorul a peste 100.000 de români, ceea ce părea imposibil - un angajament oficial din partea Ministerului Mediului pentru identificarea, cartarea și protejarea strictă a pădurilor virgine din țara noastră, care la acel moment erau estimate a acoperi o suprafață de circa 250.000 ha. Această categorie de păduri era necunoscută publicului larg, deci îți poți imagina ce val de glume a produs lansarea acestei teme, iar în cercurile de funcționari și politicieni existau dubii serioase că România (mai) are așa ceva.

Acum, 8 ani mai târziu, România are acest concept bine integrat în legislația din domeniul silvic și este în plin proces de cartare a acestor păduri pe criterii clare, unanim acceptate; în baza lor au fost cartate deja circa 200.000 ha, din care peste 40.000 identificate de WWF. Mai mult, 24.000 ha dintre acestea, situate în opt zone, au fost incluse în 2017 în Patrimoniul Mondial UNESCO, iar WWF a fost implicată direct și a propus 3 dintre acestea (Codrul Secular Șinca în jud. Brașov, Groșii Țibleșului și Codrii Seculari Strâmbu-Băiuț în jud. Maramureș).

Acum, ca să revin la parcursul meu – trebuie să menționez că nu am lucrat direct pe subiectul „păduri”, însă este parte din ADN-ul organizației, iar campania pe care am amintit-o a fost un punct de turnură important pe multe niveluri (legislație, conștientizarea și mobilizarea oamenilor, poziționarea organizației și, iată, efectele în ce privește atractivitatea acesteia pe piața forței de muncă).

Am început deci cu campania Earth Hour (Ora Pământului), derulată de WWF la nivel internațional încă din 2007, și am avut un rol de a planifica și implementa campania în tandem cu încă un intern (George, sau Jorje, cum îl strigam eu, în ciuda împotrivirii lui, care acum lucrează ca Senior Project Officer în echipa de ape dulci), cu coordonarea evenimentelor și rețelei de susținători de la nivel național. Este cea mai mare mișcare voluntară de mediu din istorie și culminează cu acțiunea de stingere a luminilor din case și instituții, timp de o oră, în ultima sâmbătă a lunii martie, pe tot globul (la ora locală). În birou, noi am botezat acest eveniment „revelionul nostru”, căci așa se simte acea oră, în care totul se oprește, iar gândurile tuturor celor care sărbătoresc se îndreaptă la unison către Planetă – there is no Planet B. La finalizarea campaniei, mi s-a propus un job temporar de comunicator în două proiecte de politici publice și economie verde, iar acesta s-a transformat șase luni mai târziu în job permanent.

Care sunt proiectele de referință pentru parcursul tău în WWF?
Proiectele de referință pentru mine de atunci și până acum, în care am fost implicată, au fost unul de punere în valoare, prin ecoturism, a unei păduri seculare în Maramureșul istoric și de coordonare a transformării zonei în destinație oficială de ecoturism (Mara-Cosău-Creasta Cocoșului), unul de sprijinire a agriculturii în ferme de familie din zone HNV (High Nature Value/ cu Înaltă Valoare Naturală) pentru care acum pregătim un mecanism de piață ce mă entuziasmează foarte tare, unul de elaborare a planului de gestionare a celei de-a doua zone protejate din țară ca mărime, anume Podișul Hârtibaciului din sud-estul Transilvaniei (cunoscută și drept Colinele Transilvaniei), și cel de reintroducere a zimbrului în sud-vestul țării, una dintre ultimele zone sălbatice din Europa; la capitolul campanii, aș vrea să menționez campania din 2013 de salvare a râurilor de munte de la construcția haotică de microhidrocentrale (iarăși o temă și o problemă care nu mai fusese abordată de nimeni) și campania pentru reformarea Politicii Agricole a Uniunii Europene pe care o reluăm cam o dată la 5-6 ani mereu în pregătirea următorului ciclu european al politicii.

În prezent, rolul meu se transformă din unul de comunicator senior într-unul de inițiator/ contributor direct la dezvoltarea durabilă, cu precădere în peisajele și comunitățile locale în care avem proiecte de conservare, anume Banatul montan, Podișul Hârtibaciului, lungul Dunării și Delta, Maramureșul istoric și, de mai recent, Apusenii. Componenta de dezvoltare locală, prin activități economice precum ecoturismul și agricultura durabilă, a devenit din ce în ce mai importantă în grila organizației - e adevărat că nu pe același plan ca pădurile, apele dulci și speciile sălbatice – deoarece oamenii locului sunt deținătorii sau gestionarii terenurilor pe care se află păduri, bălți, izvoare, pajiști, etc și animalele sălbatice care depind de ele, și care sunt valoroase pentru întreaga societate, deci trebuie conservate și/sau valorificate cu grijă, astfel încât să existe și în viitor. Oamenii locului sunt deci păstrătorii acestor valori și dacă ei se confruntă cu dificultăți de ordin social și economic, atunci și ele sunt amenințate, precum și meșteșugurile și tradițiile care s-au format de-a lungul timpului din traiul în mijlocul naturii.       

De ce ai simțit nevoia acestei schimbări, de la comunicare la dezvoltare durabilă?
A fost o trecere firească, întrucât din ipostaza de comunicator mereu pledam pentru comunitățile locale și căutam modalități prin care să îi sprijinim mai mult decât ne asumam prin proiectele de conservare. Dincolo de rolul comunităților locale în conservarea naturii, aveam și am o atracție personală pentru lumea și viața satului. Acolo s-a născut veșnicia, cum zicea Blaga, și cred cu tărie că miza conservării naturii stă parte acolo, parte – în modul în care omul urbanizat privește natura/resursele naturale. Șansa salvării noastre ca specie vine din capacitatea noastră de a corobora înțelepciunea oamenilor locului în utilizarea resurselor naturale cu tehnologiile, spiritul antreprenorial și resursele bănești care se vehiculează în mediul urban, și din schimbarea de optică și comportament pe care trebuie să o urgentăm prin politicile publice și practicile economice.

Din perspectiva istoriei mele familiale, jumătate din mine este săteană (olteancă), jumătate – orășeană și deși am crescut și trăiesc în București, mult timp mi-l petrec – fizic sau cu gândul, în interes profesional sau personal – în lumea satului. Mai ales că anul trecut am început o mică fermă de familie la jumătate de oră de oraș. Sunt înnebunită după arhitectura vernaculară, peisajele rurale neatinse de căsoaie vopsite portocaliu sau cu fațada din BCA nefinisată/ neterminată, cu termopane albe și inox; sunt înnebunită după mirosurile și cântecele de păsări de la sat, și după hrana provenită de acolo, produsă fără chimicale și cu amprenta personală a fermierului.

În ce constă munca ta de acum? Ce satisfacții îți oferă?
Lucrez la nivel strategic acum, să avem activități de dezvoltare locală mai bogate și legate într-un plan unitar în fiecare peisaj în care lucrăm – cele cinci pe care le-am menționat, și apoi la nivel practic, la implementarea acestor activități prin proiecte cu finanțare publică și prin mecanisme cu colaborări și finanțări private. Până acum munca noastră pe partea de dezvoltare locală se făcea predominant ca parte a proiectelor de conservare; eu voi aborda această tematică invers – dinspre oameni, pentru un impact benefic asupra naturii.

Paradigma în care am lucrat până acum, și încă lucrăm, cea cu proiecte cu finanțări publice (fonduri europene, de exemplu) este una limitativă și rigidă – ceea ce ți-ai asumat la scrierea proiectului trebuie îndeplinit obligatoriu în cursul proiectului, adică în următorii 3, 4, 5 ani, timp în care condițiile/cadrul în care îți desfășori activitatea se poate schimba radical sau în puncte esențiale - pot apărea amenințări noi într-o zonă sau oportunități noi, dar tu trebuie în continuare să livrezi ce ai promis la început. De asemenea, în cursul proiectului pe care îl desfășori trebuie să te gândești deja și să aplici la altă finanțare pentru continuarea lui, iar acest efort suplimentar de foarte multe ori nu este fezabil din punct de vedere al timpului efectiv de muncă pe care îl ai la dispoziție (bine, mulți dintre noi lucrăm și în weekend). Acești doi factori ne iau din impactul pe care vrem să-l avem, pentru că ni-l fragmentează sau diluează. De aceea, caut acum împreună cu colegii mei care au preocupări sau responsabilități de dezvoltare locală să construim noi moduri de lucru și noi mecanisme susținute prin finanțări private mai flexibile, finanțări din rețeaua WWF și prin parteneriate strategice în care cooptăm și co-interesăm expertiza care ne lipsește, în regim pro-bono. De exemplu, în toamna anului trecut am început să construim un asemenea mecanism care va angrena experți în fiscalitate, marketing, dezvoltarea de afaceri, și investitori pentru realizarea împreună cu comunitățile locale a unor rețele locale de afaceri durabile deținute de antreprenori locali și care să asigure conservarea peisajului în care trăiesc

Un alt obiectiv la care lucrez cu pasiune este cel de susținere a agriculturii durabile și a fermelor de familie – și aici ne pregătim acum un plan pe mai mulți ani, care integrează activități de influențare a politicii agricole, activități practice în proiecte, în peisajele de care ziceam, și mecanisme de piață cum ar fi certificările pentru produse de calitate provenite din acest tip de agricultură sau canalele alternative de distribuție (revitalizarea piețelor, lanțurile scurte de producție-desfacere, relațiile directe între producători și consumatori, etc).

Acestea de mai sus, dar și faptul că facem parte dintr-o rețea globală, un sat virtual în care e foarte la îndemână să accesezi experți și resurse de informație care îți lipsesc, că ducem mai departe un brand apreciat și că munca noastră constituie un răspuns la cele mai mari provocări cu care se confruntă civilizația noastră, îmi dau o satisfacție care e greu de pus în cuvinte – se simte, nu se descrie; așa cum se simt din plin și momentele de cădere – fie neînțelegeri interne, fie schimbări de legislație ce par insurmontabile și catastrofale, blocajele administrative sau lipsa de viziune din instituțiile publice, dezamăgirile când nu ți se aprobă proiectele sau când nu ai bani de deplasări și trebuie să renunți sau să te organizezi de la depărtare.    

De unde pasiunea pentru natură?
Așa cum am zis adineauri, m-am născut și am crescut în București, dar copilăria mi-am petrecut-o în grădina din fața sau spatele blocului, stând afară cam toată ziua cu vecinii mei. Câteodată mai mergeam la curte, la rudele din partea tatălui, într-un sat de lângă Craiova. Odată am mers la o nuntă acolo care m-a lăsat cu gura căscată la vederea energiei absolut fără epuizare pe care o aveau oamenii pe „ringul de dans” – de atunci n-am mai văzut vreo nuntă la care să se danseze, să se chiuie și să veselească lumea mai mult decât la acea nuntă. M-a marcat destul de tare, iar acum la nunți sunt cam prima care sare să danseze sârba, chiar dacă nu rezist până la sfârșit.

Pasiunea pentru natură vine din mine, nu știu să explic nici asta. Vine din sublimul naturii, din senzația de perspectivă care te cuprinde când privești un masiv muntos, din fascinația dată de faptul că în natură totul are un rost și un echilibru, din misterul pe care încă și-l păstrează natura în ciuda tuturor încercărilor noastre de a o revela și poseda, de a ne poziționa deasupra ei.

Ai un câmp de lavandă pe care îl îngrijești. Cum ți-a venit ideea?
Îmi doream de mult timp acest câmp de lavandă, iar in toamna lui 2017 m-am și hotărât să-l plantez, ceea ce s-a întâmplat în primăvara lui 2018. Hotărârea a venit într-un moment din acela de cădere, dar în loc să renunț, m-am gândit să transform problema într-o oportunitate, așa cum m-a inspirat ceva ce am văzut în timpul unei haiducii prin Parcul Național Domogled-Valea Cernei din Banat. Eram pe munte, pe o potecă îngustă pe care se întorceau și vacile de la păscut, și am observat că un trunchi foarte gros de copac căzuse, probabil în urma furtuni, fix pe potecă, blocând complet trecerea; noi ne-am strecurat pe lângă el, însă vacile nu știu cum se descurcau. La scurt timp am revenit pe acea potecă și am constatat că sătenii spărseseră trunchiul, îl trăseseră pe margine, îl scobiseră și făcuseră astfel o adăpătoare pentru vaci, să aibă apă pe drumul lor zilnic de și spre acasă. Au transformat o problemă într-o oportunitate – pare ceva banal, peste care treci ușor cu vederea, însă pe mine m-a inspirat.

Cu sprijinul managerului meu, Mădălina, care coordonează comunicarea de proiecte și căreia îi port o recunoștință de nestrămutat, am făcut și pașii procedurali atât pentru a lua o pauză și a începe plantația, cât și pentru tranziția la rolul meu de acum.

Planul meu pentru plantație, care nu este doar cu levănțică, este să comercializez materia primă în primă fază și, în funcție de cât de bine îmi merge, să încep să o și procesez în produse cu valoare adăugată – o iau pas cu pas și învăț pe parcurs. Este o plantație ecologică, bineînțeles, creată după principiile permaculturii, pe o suprafață mică în raport cu standardele plantațiilor comerciale, dar mare pentru unul-doi oameni care o îngrijesc.

Ce înseamnă pentru tine munca la acest proiect personal, ce satisfacții îți aduce?
Este multă muncă fizică, îți cere să fii prezent constant, dar asta are efecte terapeutice – ești foarte obosit în corp, dar în același timp foarte relaxat cu mintea. Mirosul de levănțică și priveliștea cu muuulți fluturi care zboară din floare-n floare și concurează cu albinele și bondarii pentru nectar, cu gărgărițe care mă ajută să țin la depărtare dăunătorii, cu coloritul florilor de câmp pe care le-am semănat ca sursă suplimentară de hrană pentru polenizatori, bucuria de a vedea că avem râme care ne aerează solul și îl fac permeabil, bucuria de a fi însoțită pe câmp de cei doi căței care vin din când în când printre picioare și mâini și se gudură și se alintă de n-ai cum să le reziști – toate astea și câte mai sunt legate de acest modest câmp care a renăscut dintr-o pârloagă seacă și îmburuienită îmi dau oxigen și minte să visez la o versiune mai bună a mea.        

Ce alte astfel de oportunități vezi pentru România?
Oportunități sunt multe, important este să pornim de la ceea ce știu oamenii să facă mai bine și să valorificăm responsabil ce avem noi specific în țară – o natură bogată (atât ca diversitate, cât și ca abundență), un fel anume de a fi și a ne gospodări la țară, un peisaj ca un patchwork. Ar trebui să evităm formele fără fond, ideile importate și văzute ca soluție-panaceu la probleme de dezvoltare sau ca umplutură acolo unde nu ai făcut nimic sau nu ai făcut destul; îmi vin acum în minte pârtiile de ski anunțate prin noul așa-zis masterplan de turism, care ar urma să fie plantate peste tot prin țară, inclusiv la altitudini la care nu avem suficientă zăpadă și fără a te uita pe termen lung la problemele pe care le vei avea oricum din fenomenul de încălzire globală.

În schimb, se pot face atât de multe prin ecoturism și agro-turism... Și sunt organizații precum Asociația de Ecoturism din România care depun de mai mult de 10 ani eforturi aproape supraomenești de a avansa soluții de ecoturism, de a sprijini zonele rurale să se transforme în destinații de ecoturism (re)cunoscute, și a contribui la o legislație care să faciliteze acest tip de dezvoltare – însă ritmul în care generează schimbarea a fost și este mult încetinit de lipsa de viziune și de capacitate din aparatul ministerial și administrativ.   

În proiectele în care lucrezi, asta încerci să aduci – idei de afaceri sustenabile. Cum sunt primite de comunitățile în care ai lucrat?
Nu aduc eu. Împreună cu colegii mei încercăm să creăm condițiile prin care ideile astea transpar sau în care validăm posibile idei ce vin din experiența noastră în acea zonă sau care continuă și dezvoltă mai departe ceea ce am făcut deja. E important ca oamenii locului să fie parte din procesul de construcție cât mai de la început, pentru a simți că ceea ce reiese din colaborarea noastră este al lor, în beneficiul lor și al zonei în care se găsesc. Noi putem să venim cu un proces, să punem întrebări la care nu s-au gândit, să aducem și alți oameni mai pricepuți decât noi în anumite specializări (afaceri sociale/ antreprenoriat, turism, cooperative, tehnologii, design thinking, etc), să organizăm oportunități de învățare atât pentru cei tineri, cât și pentru adulți, să venim cu energia și motivația noastră -  de multe ori chiar și doar astea ne-au ajutat să mutăm munți sau să vedem o transformare a mentalității la 180 de grade.  

Care ar fi, din perspectiva ta, cel mai simplu lucru pe care omul de rând îl poate face, cu impact real asupra mediului înconjurător?
Există unul, dar cu impact de amploare: să reducă substanțial până la eliminarea totală a plasticului din viața lui. Plasticul e o adevărată plagă la nivel internațional, o amenințare directă și extinsă pentru speciile sălbatice și ecosisteme. Îl găsești pe toate drumurile, în râuri și în oceane, în pești și albatroși – recent auzisem de un studiu experimental făcut prin vestul Europei (mi se pare că Germania) în care găsiseră plastic în fecale de om. Nici nu e greu de crezut, din moment ce peștele este parte din alimentația noastră – la asta ajungem. Plasticul nu se descompune, el doar se sparge în bucăți și bucățele până ajunge la dimensiunea unor microparticule care rămân în sol, în apă, pe plaje, în orice loc în care ajunge.

Ce înseamnă să reduci utilizarea de plastic? Să mergi la magazin cu o traistă (sau mai multe) de bumbac, să pui în ea legumele și fructele din magazin (nu în punguțele din alea mici, transparente), să folosești saci biodegradabili pentru gunoi, să folosești la picnicuri/petreceri în natură farfurii și tacâmuri din materiale biodegradabile sau kituri de voiaj care au început să apară prin magazinele cu echipamente sport, să folosești propria cană portabilă pentru cafeaua cumpărată din oraș, să pui mâncarea în casolete din sticlă, să cumperi alimente puse în recipiente din sticlă.

Interviu realizat de Alexandra Damian, Specialist Comunicare WWF-România.
 
	© WWF Romania
Pasiunea pentru natură vine din mine, nu știu să explic nici asta. Vine din sublimul naturii, din senzația de perspectivă care te cuprinde când privești un masiv muntos, din fascinația dată de faptul că în natură totul are un rost și un echilibru, din misterul pe care încă și-l păstrează natura în ciuda tuturor încercărilor noastre de a o revela și poseda, de a ne poziționa deasupra ei. 

(fotografie de la construcția observatorului de peisaj din Măgura Zimbrilor, Tara, august 2017)
 
	© WWF Romania
...nu am lucrat direct pe subiectul „păduri”, însă este parte din ADN-ul organizației.

(fotografie de la intrarea în Peștera Comarnic, Parcul Național Semenic, în timpul documentării cărții de benzi desenate „Dincolo de orizont în Banatul montan”)
 
	© Doru Oprișan
Timișoara, la finalul campaniei Earth Hour 2013 © Doru Oprișan
 
	© Mara Cazacu/ WWF
Colectare de semințe de flori sălbatice. În imagine morcov sălbatic, pentru reînsămânțare în următorul sezon © Mara Cazacu
 
	© WWF Romania
Faptul că facem parte dintr-o rețea globală, un sat virtual în care e foarte la îndemână să accesezi experți și resurse de informație care îți lipsesc, că ducem mai departe un brand apreciat și că munca noastră constituie un răspuns la cele mai mari provocări cu care se confruntă civilizația noastră, îmi dau o satisfacție care e greu de pus în cuvinte – se simte, nu se descrie.

(împreună cu Centrul de Ecologie Maramureș și comunitatea din Ocna Șugatag, înainte de amenajarea Potecii de povești din Pădurea Crăiască)
 
	© Mara Cazacu/ WWF
Peisaj tradițional cu Creasta Cocoșului, în destinația ecoturistică Mara-Cosău-Creast Cocoșului din Maramureșul istoric © Mara Cazacu
 
	© Mara Cazacu/ WWF
Mic dejun de casă, fără bazaconii, la pensiunea Rodicăi din Ocna Șugatag, destinația Mara-Cosău-Creasta Cocoșului © Mara Cazacu
 
	© Mara Cazacu/ WWF
Prima mea recoltă de levănțică, la câteva luni după plantarea de mici răsaduri, m-a luat și pe mine total prin surprindere prin cantitatea de flori și mirosul foarte puternic al plantelor.
Este multă muncă fizică, îți cere să fii prezent constant, dar asta are efecte terapeutice.
 
	© Mara Cazacu/ WWF
Pe câmpul meu au apărut o grămadă de fluturi din specia „Common Blue”
Doneaza
Doneaza