Gabriel Galgoczy | WWF

Gabriel Galgoczy



”Vreau să arăt celor de acasă ce plină de magie e lumea în care trăim”

E simpatic de numa-numa și, tot învârtindu-se după urși, mai că a ajuns să semene cu unul dintre ei. A practicat parcour și karate, apoi s-a consumat fizic și emoțional lucrând pe un vas de croazieră, dar acum a revenit la ceea ce-i place! Străbate drumurile în lung și în lat ca să vă aducă povești interesante despre ursuleții de la Orfelinat și despre urșii din pădure.
Gabriel Galgoczy, colegul nostru din Gherla, are o sarcină pe cât de grozavă, pe-atât de delicată și dificilă. El trebuie să promoveze ursuleții orfani de la Centrul de Reabilitare din Munții Hășmaș pentru ca povestea lor să ajungă și la voi, donatorii noștri. Și asta nu-i treabă ușoară atunci când regulile sunt stricte: ursuleții nu trebuie deranjați de prezența umană pentru a-și păstra șansele de supraviețuire în sălbăticie.

Ei bine, cum necum, Gabi se dă peste cap și face o treabă senzațională cu video-urile din seria ”Eroi printre urși”! Noi ne mândrim cu el, pentru că e un om pasionat să învețe și să evolueze. Îți dai seama după luminița care i se aprinde în ochi atunci când aude ceva nou și interesant. Ne-am gândit să-l scoatem puțin pe Gabi din spatele camerei, ca să vadă și el pe pielea lui cum să fii intervievat. Ne-a răspuns serios și politicos, dar și cu un strop de umor, așa după cum îi e firea.

Când şi cum ai ajuns să lucrezi pentru ursuleţii de la Orfelinat?

M-am alăturat proiectului anul trecut în luna martie. Înainte să mă angajez la WWF am avut o perioadă de vreo doi ani în care aproape zilnic ieşeam să fac fotografie wildlife și de peisaj, în mare parte pe dealuri, prin păduri și pe malul Someşului Mic, lângă Gherla, oraşul meu natal. Cu ajutorul unui prieten am colindat şi mulţi munţi din ţară în acei doi ani. A fost planul meu de ani de zile pus în aplicare, să împărtăşesc cu alţi oameni observaţiile mele din natură cu ajutorul camerei de fotografiat și să-mi fac un mod de viaţă din asta. Eh, o prietenă din copilărie îmi cunoştea pasiunea şi a văzut anunţul postat de WWF pe site-ul lor și mi-a trimis link-ul. N-am stat prea mult pe gânduri și am aplicat pentru post. M-am prezentat la interviu, am primit o probă de lucru după interviu şi iată-ne aici!

Spune-ne mai exact în ce constă munca ta?

Practic eu sunt omul de legătură dintre orfelinat şi restul lumii. Principiul de bază al orfelinatului este contactul minim al ursuleţilor cu omul, aşa că nu se poate vizita. Din moment ce acest proiect este susţinut în mare parte de persoane fizice, dornice să doneze o sumă lunară, e normal ca ei să ştie ce se întâmplă cu ursuleţii şi modul în care donaţia lor îi ajută pe micuţi să se întoarcă în sălbăticie. Practic încerc să arăt realitatea de la orfelinat prin filmări, fotografii şi text, fără să influenţez negativ procesul de reabilitare al ursuleţilor. Cel mai mult timp îl petrec în realizarea vlog-ului săptămânal „Eroi printre urși”. Filmez şi fotografiez urșii de la orfelinat sau merg pe teren, prin țară, când descopăr subiecte relevante care au legătură cu urșii.

E greu, e uşor, e plăcut ceea ce faci?

Primul an la WWF a fost unul dificil pentru mine, dar şi răsplata a fost pe măsură. Trebuia să postez vlog-ul în fiecare săptămână, dar Leo nu prea mi-a dat acces să filmez ursuleţii de frică să nu îi influenţeze prezenţa mea, ori era ocupat și nu mă putea primi în vizită să aflu noutăţi. A fost un an destul de provocator, dar cu timpul ne-am apropiat şi am găsit soluţii că să lucrăm eficient împreună. Acum pot să spun că e o muncă plăcută, care mi se potriveşte.

Ce te încurajează să mergi mai departe?

Eu nu cred că merg mai departe, doar merg. De când mă ştiu am petrecut mult timp în natură și în ultimii ani am îndreptat camera foto către ea. Cred că am o legătură strânsă cu natura ce nu mai poate fi ruptă. Orice s-ar întâmpla de acum încolo, voi încerca să fiu în natură și să arăt celor de acasă ce plină de magie e lumea în care trăim, dacă ştim unde să ne concentrăm privirea.

Eşti unul dintre puţinii oameni care au o legătură constantă și apropiată cu Leo Bereczy? Cum se vede munca lui prin ochii tăi?

Ce a reuşit Leo să costruiască și cum e gândit acest proiect mi se pare fascinant. Practic lucrează împreună cu natura pentru a le trezi micuţilor abilităţile înăscute. A petrecut probabil sute de ore sau chiar mii de ore observând puii reabilitaţi aici și cred că înţelege specia la un nivel greu de imaginat. Muncă depusă e titanică în anumite perioade din an.

Au fost ani când erau 20 de pui în orfelinat. 20 de guri flămânde hrănite de către un singur om de cel puţin două ori pe zi. Zeci de litri de formulă de lapte pregătită și urcată pe munte sus ca să crească ăştia mici mari şi puternici. Să nu mai vorbim de cele 20 de hectare de pădure îngrădită cu garduri electrice. Când mai vine câte o furtună e maraton de tăiat copacii care cad peste gardurile electrice. Mi se pare că e o muncă pe care poți să o faci doar dacă ai pasiune și dragoste pentru animale, iar asta se vede la Leo. Ar da totul pentru ursuleții de aici.

A fost vreun moment memorabil de la Orfelinat care te-a marcat sau ți-a rămas în suflet?

Cel mai impresionant moment pentru mine la orfelinat a fost prima dată când am atins un pui de urs. Principiul de bază al orfelinatului este contactul minim al ursuleților cu omul, dar sunt momente când nu putem evita contactul cu ei. De exemplu, anul trecut, în aprilie erau trei ursuleți în orfelinat. Erau în căsuța bârlog și se făcuse foarte frig seara. Atât de frig încât Leo și-a făcut griji ca nu cumva să înghețe puii, așa că i-am dus în cușca din cabana noastră, la caldurică. Leo mi-a zis să merg cu el, așa că am urcat la casuța bârlog. Când suntem lângă urși nu vorbim deloc. Am intrat în căsuță, iar Leo mi l-a intins pe cel mai mic dintre pui. Avea vreo 3 kg. Am înlemit pentru o secundă, dar l-am prins de după cap și am început să cobor către cabană. La un moment dat am simtit că puiul îmi cam scapă și l-am pus la piept ca să fixez priza. M-a agățat cu ghearele de braț și vreo 10 secunde nu mi-a dat drumul. A fost unul dintre cele mai emoțonante momente din viața mea

Ce-ar trebui să facem noi, oamenii, pentru ca ursuleții să nu mai fie despărțiți de mamele lor? Dar ca să evităm contactele/conflictele cu urșii din sălbăticie?

Cauza principală pentru care ursuleții rămân orfani este deranjul ursoaicei la bârlog, în special din cauza exploatărilor forestiere. Trebuie reglementat mai bine modul în care se extrage lemnul din păduri, în ce perioade ale anului și din ce zone. Ar trebui identificate zonele unde urși își duc somnul de iarnă și evitat deranjul lor în lunile critice (decembrie-aprilie).
Oamenii ar trebui să se comporte civilizat când merg în natură, în general. Să nu se abată de la trasee, să nu campeze în locuri neamenajate și să își depoziteze gunoiul și mancarea corespunzator, în special când merg într-o zona frecventată de urși, Foarte important - să nu hrăneasca niciodata urșii. În zonele frecventate de urși e suficient să aveți o conversatie normală, să fluierați din când în când sau să mai loviți câte un copac. Un zgomot mediu îi va atenționa din timp pe urși că veniti și vă vor evita. Sunt animale sensibile și au nevoie de spațiu. Dacă vedeți un urs, oriunde, dați-i acel spațiu și toata lumea va fi în siguranță.

Ai vreun plan anume legat de promovarea Orfelinatului pentru perioada care urmează?

Am mai multe planuri, dar tuturor ne plac surprizele (zâmbește conspirativ).

Visezi la ceva greu de obținut, dar care te-ar ajuta mult în activitatea ta?

Visez la multe lucruri, dar nu cred că ne-ar ajunge spațiul aici că să le listez pe toate (râde). În primul rând, o dronă pentru filmat ar fi foarte utilă. Urșii nu văd lucrurile de deasupra ca pe o amenințare și am putea să îi filmăm la fel cum îi hrănim. Aparatura pe care o am e învechită, de la ghiozdan la trepied, camere și lentile, totul e forjat, ca mine, pentru că am trecut prin multe aventuri. Nu mă deranjează să merg înainte cu ce am, dar un upgrade ar prinde bine.

Te-a ajutat implicarea în acest proiect ca să evoluezi ca fotograf și editor de imagine? De la cine ai ”furat” meseria?

De când cu proiectul orfelinatului am pozat și filmat mult mai puțin ca înainte. La partea video am mai adăugat la tehnică și continui să învăț lucruri noi. Am preferat să învăț despre ecologia urșilor, procesul de reabilitare și problemele cu care se confruntă țara noastra la capitolul carnivore mari. Munca de comunicator e una complexă. Cu cât trece mai mult timp cu atât îmi dau seama de lacunele pe care le am și încerc să le umplu.
Fotografie am început să fac acum 10 ani, în primul an de facultate. De atunci și până acum multă lume m-a ajutat sau m-a inspirat, dar omul de la care am învățat cel mai mult a fost Vladimir Korac, din Serbia. Amândoi eram fotografi pe un vas de croazieră, eu de câteva săptămâni, el de câțiva ani. După programul de muncă stăteam la o bere și ne uitam peste sutele de poze pe care eu le făceam în ziua respectivă. În timpul programului venea la mine la fundal și mă ajuta să imi reglez luminile de studio sau îmi arăta cum să pozez modele sau grupuri de oameni într-o infinitate de moduri. Îl consider un maestru și am avut mare noroc să îl întâlnesc.

Ai și alte talente sau pasiuni?

Sportul a fost o parte importantă din viata mea și încă este. Am început cu atletism în adolescență, am continuat cu sporturile clasice din liceu, volei, basket, handbal. Fotbalul nu m-a prins. Pe la 17 ani am început să practic parkour și încă mai ies din când în când să mă distrez cu obstacolele. În ultimii doi ani am început să practic Karate Kyokushin. Îmi place să îmi folosesc corpul și profit de orice ocazie ca să fac asta.

Cine sau ce te-a învățat să apreciezi natura și sălbăticia?

Am prins dragoste pentru natură de la tatăl meu. Ne ducea pe mine și pe fratele meu peste tot când eram copii. Pe munte, la pescuit, vânatoare, cules de ciuperci, plante medicinale, cu kayakul pe râu, tot felul. S-a ocupat enorm de mult de noi și e un exemplu pentru mine. Eu mi-am continuat drumul prin natură după ce m-am întors de pe vasul de croazieră. Când am ajuns acasă eram o umbră de om, slăbit fizic și emoțional, vicios și de nerecunoscut. Programul și condițiile de muncă fără zi liberă, timp de 9 luni, m-au pus la pământ. M-am întors la natură când am ajuns acasă, ca să mă vindec, și cred că a funcționat (zâmbește). În acei doi ani, timp în care ieșeam aproape zilnic sau stăteam peste noapte prin sălbăticie, am vazut cum lucrează natura, cum totul e un proces și care e ritmul normal al lucrurilor. Am început să fiu din ce în ce mai fascinat de lumea naturală în care trăim.  

Ai un prieten blănos cu care îți împarți viața de zi cu zi. Dacă ar vorbi, ce crezi că ți-ar spune?

Da, Pofa e ciobanesc german și e parte din familie. E cel mai frumos câine din lume, parerea mea! Daca ar vorbi, cu siguranță m-ar întreba „Unde mergem astăzi?”

A consemnat Livia Cimpoeru, Communication Specialist WWF România
 
	© Gabriel Galgoczy/WWF
Gabi + Pofa = LOVE
© Gabriel Galgoczy/WWF

De la ghiozdan la trepied, camere și lentile, totul e forjat, ca mine, pentru ca am trecut prin multe aventuri.

 
	© Gabriel Galgoczy/WWF
© Gabriel Galgoczy/WWF

20

de hectare de pădure îngrădită cu garduri electrice îi adăpostesc în siguranță pe ursuleții de la Centrul de Reabilitare
 
	© Gabriel Galgoczy/WWF
Parcour, sau cum să-ți folosești agilitatea de urs ca să alergi prin ”jungla urbană”
© Gabriel Galgoczy/WWF
 
	© Marius Petric
Natura vindecătoare pentru oameni și casă primitoare pentru urși
© Marius Petric

Cauza principală pentru care ursuleții rămân orfani este deranjul ursoaicei la bârlog, în special din cauza exploatărilor forestiere.

 
	© Gabriel Galgoczy/WWF
© Gabriel Galgoczy/WWF
Doneaza
Doneaza